Clima relativ calda din Paleogenul superios si Miocenul inferior este marcata de episoade de racire severa in Eocenul mediu (51 milioane ani) si la limita Eocen – Oligocen (28 milioane ani).
Modificarile survenite in configuratia continentelor, transmise si curentilor oceanici, au influentat in mod evident schimbarile climatice. In timpul Eocenului, acum circa 50 milioane de ani, pe Terra nu exista niciun ghetar. Oceanul Atlantic era mai ingust, iar Oceanul Pacific era mult mai mare decat in prezent, intinzandu-se in zona ecuatoriala pe 210* longitudine.
Existenta in Paleocen si Eocen a unei flore bogate, extinsa pana dincolo de paleolatitudinile de 70*N si 65* S, arata un climat preponderent cald si umed pentru domeniul continental, precum si faptul ca ghetarii polari nu reprezentau inca o caracteristica semnificativa pentru acest interval de timp.
In Oligocen (38 – 25 milioane ani) a avut loc o racire generala a climei, iar contrastele dintre regiunile polare si ecuatoriale au devenit mai mari, mai ales dupa deschiderea stramtorii Drake, acum 30 – 25 milioane ani, prin separarea Americii de Sud de Antarctica. Aceasta deschidere a permis formarea unui curent circumantarctic care a restrictionat transferul de caldura spre sud, conditionand racirea tot mai accentuata a climei si formarea ghetarilor in Antarctida. Aceasta circulatie a devenit dominanta si mai puternica in emisfera sudica, mai ales ca Australia si Antarctica s-au indepartat tot mai mult una de cealalta.
In emisfera nordica, separarea Groenlandei de Scandinavia a permis curentului Atlanticului de Nord si totodata maselor de aer cald si umed sa patrunda in Oceanul Arctic, conducand la cresterea precipitatiilor in regiunile nordice. Ca urmare a deplasarii blocurilor continentale ale Africii, Arabiei si Indiei spre Eurasia si restrangerii Tethysului, catre sfarsitul Oligocenului s-au format muntii Alpi si Himalaya, fapt ce a redus patrunderea maselor de aer umed in Asia Centrala si a marit arealul de formare a ghetarilor montani.