In anii 1920, compania energetica italiana SADE avea un vis: sa ridice un ditamai barajul in valea raului Vajont. Treaba avea sa dureze cateva decenii si, in timpul asta, SADE a asigurat lumea ca a studiat terenul – inclusiv alunecarile de teren – si ca totul va merge perfect.
Au aparut expertii care au inceput sa spuna ca declaratiile lor sunt vrajeli, comentand ca acea parte a muntelui Toc se va prabusi in bazin daca vor face barajul. SADE s-a decis sa acestia blufau, terminand constructia in 1959 si incepand umplerea in 1960.
Cred ca va dati seama in care directie se indreapta povestea.
Dupa o serie de mici alunecari de teren, SADE stia ce trebuie sa faca: sa dea in judecata mass media care a prezentat povestea.
Un an mai tarziu, s-au inregistrat cinci puternice cutremure, insa SADE le-a ignorat, citand adevarul stiintific conform caruia un cutremur nu loveste acelasi loc de doua ori (nu e adevarat, apropo). Apoi, au inceput sa umple bazinul la nivelul maxim. Intre timp, chiar si muntele se misca in jos cate un metru pe zi in incercarea de a fugi de propria-si tragedie oribila.
In 1963, SADE si-a incercat noroc prea mult si dupa multe incercari de a umple si seca rezervorul, ploaia si-a unit fortele cu o alunecare de pamant masiva in rezervor, ducand la aparitia unui val inalt de 228 de metri, care a sters de pe fata pamantului satele Erto si Casso, care nu stiau ca un mega-tsunami era iminent.
Guvernul italian (care acum detinea barajul) a incercat sa scape de responsabilitati, dand vina pe „Proiectarea misterioasa a iubirii lui Dumnezeu”, care e un titlu excelent pentru o formatie de J-Pop, insa este o scuza destul de jalnica atunci cand au murit 2.000 de oameni. Dupa un proces indelungat, SADE a fost considerat responsabil pentru dezastru, insa nu a trebuit sa plateasca nimic, dovedind iar ca infractiunile (sau cel putin, neglijenta) nu te costa intotdeauna si pe tine.